Scriitorii români şi statistica oficială

Prof. Vladimir Alexandrescu

De-a lungul celor 153 de ani de existenţă, statistica oficială românească a numărat printre slujitori nume cu rezonanţă ştiinţifică recunoscută, începând cu părinţii săi fondatori, Dionisie Pop Marţian (1829-1865) şi Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) şi continuând cu pleiada de statisticieni, matematicieni şi economişti care au clădit şi consolidat reputaţia unei instituţii performante şi credibile, pe plan intern şi internaţional. Amintim aici pe Leonida Colescu (1872-1940), Sabin Manuilă (1894-1964), Nicolae Georgescu Roegen (1906-1994), Anton Golopenţia (1909-1951), Octav Onicescu (1892-1983), Gheorghe Mihoc (1906-1981) şi, neîndoielnic, înşiruirea ar putea continua până la contemporanii noştri.
Dar dincolo de aceştia, aflaţi în prima linie a bătăliei pentru o statistică oficială în măsură să răspundă exigenţelor celor mai riguroase de informaţie, în instituţia de statistică au lucrat, pentru perioade mai mici sau mai mari, şi alte personalităţi ale culturii naţionale, intrate în conştiinţa publicului larg pentru activitatea lor în alte domenii.
Şi dacă sociologia, ştiinţele economice, matematica, sunt domenii natural conexe statisticii, literatura aparţine, cu siguranţă, unei zone mai puţin aşteptate să reprezinte un rezervor de resurse umane pentru statistică.
Şi totuşi…
În 1860, misiunea prezentării rezultatelor primului recensământ de populaţie desfăşurat după crearea oficiilor de statistică ale Principatelor, de acum unite, o va avea, nimeni altul, decât marele nuvelist Costache Negruzzi (1808-1869).
El va “despuia”, ca să folosim terminologia epocii, aceste rezultate pentru Moldova, în calitatea pe care o va deţine, pentru perioada 1860-1862, de şef al Oficiului de statistică de la Iaşi.
Douăzeci de ani mai târziu, un alt mare nume al literaturii noastre, poate cel mai mare, Mihai Eminescu (1850-1889), va apărea şi el printre lucrătorii statisticii oficiale, de astă dată, la Bucureşti, unde poetul a cumulat activitatea de redactor la “Timpul” cu cea de inspector statistician la Oficiul Central de Statistică. Această ultimă poziţie a fost facilitată de unul dintre mentorii săi, Nicolae Kretzulescu, cel care îl mai ajutase în timpul anilor de studenţie de la Berlin şi acum conducea, ca ministru, Treburile Dinlăuntru, cum se numea pe atunci, Ministerul de Interne.

Era o întâmplare? Sigur nu, pentru că Eminescu nu era un neavenit în materie de statistică. Audiase, student fiind la Viena, prelegerile unuia dintre cei mai mari statisticieni ai epocii, austriacul Franz Xavier von Neumann Spallart (1837-1888), viitorul vicepreşedinte al Institutului Internaţional de Statistică (fondat la 24 iunie 1885) şi şeful Partidului Liber-schimbist austriac!
De altfel, utilizându-şi notiţele de la cursurile audiate, Eminescu a devenit şi autorul unui Manual de statistică pe care l-a folosit, la Iaşi, în perioada în care a funcţionat ca profesor suplinitor la Şcoala de Fete.
În sfârşit, în zilele noastre, marele romancier Marin Preda (1922-1980) s-a aflat şi el pe ştatul de plată al Institutului de Statistică din Bucureşti, la începutul anilor ’40, perioadă pe care o descrie, cu savoare şi realism, în lucrarea autobiografică “Viaţa ca o pradă”.
Paginile autorului “Moromeţilor” oferă, de altfel, şi o definire sui-generis a activităţii de statistician privită prin ochii unui novice:
“Domnişoara mi-a dat în primire o maşină de calcul şi hârtii. Trebuia să adun şi să înmulţesc şi să fac totalul acelor cifre, care veneau de la alte maşini, de la cele mari, trioarele, care chiar asta făceau, triau nişte cartoane şi rezultatul parţial se înscrie pe o diagramă.
- Ce sunt cifrele astea? Am întrebat-o.
- Cifre! zice.
Adică nu ne interesează ce sunt, nici nu e nevoie, treaba noastră e să le adunăm şi să le predăm domnului Bosch. Totuşi mi-a explicat: reprezentau tot ce există în Ţară, de la găini şi vite, până la oameni şi alte bunuri mobile şi imobile.
Am început să manipulez butoanele, care erau simple. Am apăsat pe cel roşu: ceva s-a zbătut în interiorul maşinii, ca o fiinţă vie, apoi pe hârtie a apărut o cifră şi tăcere: totalul! Clar!”
El face şi o descriere plastică a muncii pe care o defăşoară efectiv la o veche maşină de calcul, precursoare îndepartată a calculatoarelor moderne.
“După câteva săptămâni fusesem dat la trioare, care erau foarte ingenios construite. Aveam alaturi casete pline cu cartoane, care erau perforate diferit, după semne de statistică secrete pentru mine şi maşina le arunca în interiorul ei şi le împrăştia ghidându-se după acele găuri, pentru ca diagrama, sus, să înscrie nişte cifre.”
Nişte cifre! Abstracţiuni anonime şi uniforme dar care, în esenţă, înseamnă viaţă. Viaţa unor oameni. Viaţa unei ţări.

Romanian Statistical Review 7/2012